Jurnal de multumire (reloaded)

Am 8 ani, e vara si pentru prima data n-am mai mers nici la mare, nici la munte, ci direct la bunica. Doar noi doi, fara mama si fara tata. Stau pe prispa, e cam subreda si nu-mi place, n-are credac, ci doar cate un trunchi subtire de salcam   prins cu sarma de stalpii de lemn cam la inaltimea umarului meu. Si e inalta prispa cu scari de ciment. Dar astazi stau acolo. Ma uit la picioarele desculte, sunt murdare. Printre degete serpuiesc desene oarecum ciudate. La poarta bunica are un dud mare, umbros care face dude mov, multe si dulci. Ramurile lui se intind pana departe si apara casa de vant, dar coboara si peste cararea ce merge la poarta, peste care isi lasa cu belsug o parte din fructele dulci si zemoase. Pe cararea aia trec eu in fiecare zi, de multe ori pe zi. De aceea sunt mov. Ma las pe spate si privesc casa. Bunica spune ca toata casa asta are 100 de ani si mai bine. Nu cred. Sigur cimentul cu care e lipita prispa nu are atat…earm aici anul trecut cand a reparat-o...Dar s

Un nou inceput Dupa ceva timp in care, din motive obiective as zice eu, mi-am neglijat blogul, se pare ca el s-a saturat de nepasarea mea si a dat divort! Ma vad astfel nevoita, din cauza dorintei renascute de a mai scrie, sa imi reiau activitatea aici. Am observat ca activitatea mea a fost mai efervescenta in legatura cu marirea familiei, si asa este si acum, din septembrie suntem 6! Probabil hormonii, aparenta inactivitate intelectuala sau mai multul timp liber ar putea fi explicatia pentru reluarea activitatii mele. De fapt, exista un motiv mai bun...Bunica mea a fost o mare povestitoare, iar eu am avut sansa sa ii ascult ultimile povesti. Bunica copiilor mei nu este si mi-ar parea rau ca ei sa creasca fara ele. Asa ca m-am gandit sa le scriu, sa scriu povestile pe care le-as spune eu nepotilor mei, daca as fi bunica. Pe blog am gasit cateva amintiri din vremea cand o domnita de 2 ani canta colinde si m-am gandit ca aici e totusi cel mai bun loc sa le adun.