Am 8 ani, e vara si pentru prima data n-am mai mers nici la mare, nici la
munte, ci direct la bunica. Doar noi doi, fara mama si fara tata. Stau pe prispa,
e cam subreda si nu-mi place, n-are credac, ci doar cate un trunchi subtire de
salcam prins cu sarma de stalpii de lemn
cam la inaltimea umarului meu. Si e inalta prispa cu scari de ciment. Dar
astazi stau acolo. Ma uit la
picioarele desculte, sunt murdare. Printre degete serpuiesc desene oarecum
ciudate. La poarta bunica are un dud mare, umbros care face dude mov, multe si
dulci. Ramurile lui se intind pana departe si apara casa de vant, dar coboara
si peste cararea ce merge la poarta, peste care isi lasa cu belsug o parte din
fructele dulci si zemoase. Pe cararea aia trec eu in fiecare zi, de
multe ori pe zi. De aceea sunt mov.
Ma las pe
spate si privesc casa. Bunica spune ca toata casa asta are 100 de ani si mai
bine. Nu cred. Sigur cimentul cu care e lipita prispa nu are atat…earm aici anul trecut cand a reparat-o...Dar
scandurile astea de la pod, la care ma uit eu acum au 100 de ani. Nu par
prea solide, cu siguranta nu m-as urca in pod.
Bunica spune ca aici au locuit strabunicii mei, tarani gospodari,
razesi. Asa o fi, dar mie tot mi-e greu sa cred ca are 100 de ani, cum sa
reziste lutul si lemnul atatia ani ? E
cald si bine, in fata mea o tufa de iasomie isi arunca neglijenta parfumul. Imi
place, as vrea sa rup o ramurica. Si as rupe daca nu mi-ar fi frica sa ma
intind de pe prispa pana la ea. Mi-e
teama ca daca fortez casa prea mult, energia mea de 8 ani ar putea-o darama…
In casa e
mereu racoare si intuneric chiar si cand soarele e sus, geamurile mici si perdelele crosetate ascund camera de lumina.
Dar e bine, miroase a…bunica. Si a vechi. Probabil ca are 100 de ani. In casa
ma simt mereu in sigurnata. Chiar daca e la capatul satului si noaptea se face
intuneric rau si noi suntem doar cu bunica, si mama si tata sunt departe, iar
noi nu stim nimic de ei. Dar dupa ce spunem Tatal nostru si ma cuibaresc
sub plapuma, ma simt in siguranta. Casa asta de 100 de ani ma imbratiseaza in
siguranta. Ea si bunica.
Ea si bunica nu mai sunt. Mai intai s-a dus bunica, iar casa
a ramas parasita. Veche de 100 de ani si mai bine, s-a dus si ea ’la
vale’ cativa ani mai tarziu. Poate
s-a dus dupa bunica si dupa copilaria mea. Cu siguranta s-a intors in pamantul
din care a fost plamadita.
Astazi casele
sunt mari, frumoase si confortabile si luminoase. Dar nu mai imbratiseaza cu
brate de lut si lemn si nici nu mai par
rupte din fiinta celor care le-au facut. Nu mai au prispa, nici iasomie. Le vedem
din ce in ce mai mult in jurul nostru, dar nu ne mai spun nimic, nici despre
bunica, nici macar despre noi insine. Le locuim, ne mandrim cu ele,
investim in ele si apoi le vindem. Nu am suporta sa le vedem intoarse in
pamanatul din care au fost (sau n-au fost ) plamadite. Sunt rare astazi casele cu parfum de
iasomie ca in curtea bunicii, cu prispa si miros
de mere de Sfantul Ilie. Aici am vazut cateva: https://www.case-frumoase.ro/. Probabil cand vom vedea mai des asa case vom sti ca suntem pe drumul cel bun, ca ne facem bine in fiinta noastra, astfel incat sa ne facem case pe a caror prispa vor putea creste generatii de copii, asa cum am crescut si noi pe a strabunicilor pe care nu i-am cunoscut.
Kommentarer
Skicka en kommentar